conţinutul paginii

“România, o ţară aproape defrişată”

Bine v-am regăsit, dragii mei!

De data aceasta nu am să vă mai fac rezumatul celor aflate de mine în timpul care s-a scurs de la ultima noastră „întâlnire”. Am să vă dau, însă, spre lectură, un articol scris de un cititor al site-ului Ziare.com şi postat pe acesta. Este mai elocvent decât ce v-aş putea eu povesti. Citiţi-l impreună cu părinţii voştri care vă vor explica pe inţelesul vostru unele amănunte! E bine şi folositor săştiţi in ce mare şi frumos angrenaj şi ţel ne-am implicat cu toţii – acela de a salva, proteja şi da nastere pădurilor de maine ale Romaniei!

România, o ţară aproape defrişată

Botanistul Emil Pop aprecia că, la începutul istoriei noastre, pământul românesc era acoperit în proporţie de 70% cu păduri.Pădurea era sursă de energie a strămoşilor, era materia primă pentru arme şi locuinţe, era locul unde îşi găseau vânatul şi era cetatea de nepătruns în care se ascundeau ei înşişi, când se anunţau năvălitorii.

Un stejar de 800 de ani

Pe columna lui Traian, de la Roma, se vede cum luptau dacii în codri sau în apropierea lor. Documentele vremii consemnează, că, până când însuşi împăratul a venit cu oştile sale să ocupe Dacia, alţi generali ori n-au îndrăznit să se avânte într-un ţinut păduros (C. Scribonius Curio), ori au îndrăznit, dar şi-au plătit îndrăzneala cu viaţa (Cornelius Fuscus). Printr-un miracol al naturii, pământul românesc îi este propice copacului, iar acesta, încă de la începutul începutului, s-a dezvoltat în voie, fără să-i ameninţe cineva existenţa. Aşa se explică, poate, faptul că, în anul 1956, a fost descoperit în apropierea Bucureştiului (la Ghergani), un stejar vechi de 800 de ani. Doborât de furtună, stejarul a fost tăiat şi, la clasica numărătoare a “inelelor”, s-a constatat venerabila vârstă.

Tot în ţara noastră există un unicat, cu care merită să ne mai fălim o dată în The Guinness Book: în apropierea Govorei, biserica veche a mânăstirii “Dintr-un lemn” a fost construită, în întregime, din lemnul unui singur stejar.

Codrul e frate cu românul, dar românul nu prea e frate cu el

Pădurile noastre uimeau călătorii în Evul Mediu. Un italian consemna în jurnalul său că Ţara Românească poate fi străbătută în întregime “de la vârf de munte şi până la Dunăre”, numai prin codru. Mărturii simbolice ale vechilor păduri ne-au rămas în toponimice precum Teleormanul (iniţial Deleorman) adică, în limba cumană, “pădurea nebună” sau “Codrul Vlăsiei” (dispărut demult) şi, bineînţeles, Transilvania. Intuind rolul pădurii în peisajul românesc, poetul a inventat inspirata sintagmă “codrul, frate cu românul”, fără să bage de seamă că, începând cam de pe la a doua parte a Evului Mediu, românul a intrat zdravăn cu toporul în acest frate al său.

Primele rânduieli oficiale …

Odată începutul făcut, porneşte distrugerea sistematică a pădurilor în perioada fanariotă, şi continuă nestingherită, mai ales când apar primele gatere acţionate cu aburi şi fierăstraie mecanice, împinse prin puterea apei. Pentru bucureşteni, este interesantă denumirea lacului Herăstrău, unde a funcţionat până foarte târziu un “fierăstrău”, acţionat de apele râului Colentina. Era o mică fabrică de cherestea şi dovedea că, în jurul Bucureştiului, încă mai erau păduri valoroase.
Autorităţile au sesizat – ca şi astăzi, de altfel – cu mare întârziere că trebuie să întreprindă ceva. Primele rânduieli oficiale privind exploatarea şi păstrarea pădurii apar în ultima parte a secolului XVIII-lea. Ele datează din anul 1781 în Muntenia, anul 1792 în Moldova, 1786 în Bucovina şi 1781 în Transilvania. Modul aproape concomitent în care au acţionat autorităţile tuturor zonelor dovedeşte atât amploarea pericolului de distrugere a pădurilor, cât şi îngrijorarea administraţiilor.
“Valea cea mare a Bistriţei se vede stârpită de lemne”

Reglementările n-au putut obţine efecte spectaculoase, dar, au creat măcar o evidenţă. Datorită evidenţei, aflăm că, în anul 1867, funcţionau în România 608 “fierăstraie”, capabile să producă fiecare câte 40 de scânduri pe zi. Pentru ce atâtea scânduri? Pentru uz propriu, dar, în mare măsură, pentru export, întrucât doi factori au contribuit hotărâtor la distrugerea pădurilor: defrişarea şi exportul.

Defrişarea urma să creeze păşunile necesare vitelor şi se realiza printr-un procedeu în faţa căruia astăzi te cruceşti: incendiul provocat. Se dădea foc la păduri, într-o veselie.

Cu privire la export, merită citată constatarea profesorului K. Mihalik de Hodocin, de la Academia Mihăileană din Iaşi, ortografiată după cum urmează: “Prin exportaţie a lemnului, prin numeroasele şi peste analoghie ferestrei, toată Valea cea mare a Bistriţei cu a ei lăturalnice Văi, se vede stârpită de lemne”.

Exportul de cherestea a continuat cu şi mai multă râvnă în secolul XX. Statisticile arată că, în perioada interbelică, ponderea exporturilor româneşti se focaliza pe cereale, petrol şi cherestea.
După război, o bună parte din despăgubirile datorate de România, urmare armistiţiului, au fost efectuate în cherestea. Astfel, URSS, una din cele mai împădurite ţări ale lumii, defrişa sărăcitele noastre păduri, ca să-şi menajeze propria Siberie.

Ultima lovitură primită de codru a venit după 1990. Nu trebuie să fii mare specialist, ca să-ţi dai seama că tăierea pădurilor este una din cele mai profitabile afaceri pentru orice SRL.
Cheresteaua ia drumul portului Constanţa, pentru că nicăieri evazionismul nu este mai înfloritor decât în port. Ce se întâmplă mai departe, nu ştie nimeni, întrucât paradisurile fiscale îşi păstrează totdeauna anonimatul.

Ministerul Mediului ce poate face? (…) N-am văzut încă la TV o pădure tânără, plantată … pentru generaţiile ce vor urma (…)”

Ba da, păduri tinere au început să apară! Ale noastre şi ale altor câţiva voluntari „verzi”!

Odată cu luna septembrie incepem pregătirile pentru plantările din această toamnă – intrebaţi educatorii şi invăţătorii voştri cum vă puteţi inscrie şi implica in proiect! Vă astept!

Cu drag,

Sâmburel

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *